Numărătoare inversă pentru Vezuviu

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultima erupţie a Vezuviului, în 1944, a înălţat spre cer un nor de cenuşă, în timp ce bombardierele SUA se îndreptau spre trupele germane. Chiar şi această erupţie minoră a acoperit câteva sate, omorând aproximativ 45 de oameni şi afectând 88 de avioane aliate, cu baza în apropiere.
În anul 79 d.Hr., cel mai periculos vulcan din lume a îngropat oraşul Pompei. Următoarea erupţie ar putea fi mult mai mare.
Când primele bubuituri au răsunat pe câmpia din Campania, urmate rapid de o grindină fierbinte de rocă vulcanică, bărbatul şi femeia şi-au abandonat în grabă satul şi au luat-o la fugă spre est, urcând un deal cu pantă blândă, spre ceea ce ar fi putut să pară un posibil adăpost, într-o pădure învecinată.
Ea avea cam 20 de ani; el, în jur de 45.
O cascadă violentă de piatră ponce amestecată cu roci incandescente, capabilă să spargă capete şi să opărească pielea, i-a făcut să nu mai vadă nimic. Nu înţelegeau ce se întâmplă, iar dezastrul care se abătea asupra lor trebuie că arăta precum sfârşitul lumii.
Mii de alţi oameni fugeau în acelaşi timp, încercând să se salveze, marcând pe cenuşa moale şi noroiul vulcanic umed urmele disperării umane care aveau să rămână nedescoperite timp de mai multe milenii.
Oamenii ale căror urme duc spre nord sau nord-vest au ales un drum care probabil le-a salvat viaţa; cei care au pornit spre est, ca tânăra femeie şi bărbatul mai în vârstă, îndreptându-se spre locul unde astăzi se ridică oraşul italian Avellino, au ales nechibzuit un drum care i-a condus spre o moarte sigură.
Ghinionul a fost că s-au îndreptat exact către mijlocul zonei de căderi care avea să fie rapid îngropată sub un metru de piatră ponce. Izbiţi de ceea ce cădea din cer, de parcă zeii i-ar fi lapidat, epuizaţi de efort şi terorizaţi de bezna care se lăsase în jurul lor, simţind cum fiecare respiraţie devine mai dificilă decât cea de dinainte, cei doi - cu siguranţă uniţi de disperare, dacă nu şi de o formă străveche de cununie - au început să meargă tot mai încet.
După ce au urcat cu mari eforturi o parte din dealul numit acum Castel Cicala, s-au prăbuşit în ultimele convulsii ale asfixiei.
"Nu puteau să vadă la mai mult de un metru în faţă" - a spus Giuseppe Mastrolorenzo. Vulcanolog la Osservatorio Vesuviano din Napoli, Mastrolorenzo stătea în picioare într-o cămăruţă bine luminată, din Muzeul de Antropologie al Universităţii din Napoli, aplecat asupra unei vitrine care conţinea scheletul splendid conservat al unei tinere, întins pe un pat de piatră ponce, exact aşa cum fusese descoperit.
"În erupţia care a îngropat Pompeiul şi Herculaneum, oamenii au murit instantaneu. Nici nu şi-au dat seama ce se întâmplă cu ei - a adăugat Pier Paolo Petrone, antropologul care excavase şi analizase scheletul femeii. Însă moartea ei a fost mai tragică, pentru că nu s-a produs brusc." Într-un gest final şi inutil de autoapărare, femeia şi bărbatul şi-au ridicat braţele pentru a-şi proteja feţele - şi au rămas pe veci încremeniţi în acel salut adresat eternităţii.
Oasele au zăcut acolo până în decembrie 1995, când arheologii italieni care săpau un şanţ pentru o viitoare conductă de gaz, în apropierea orăşelului San Paolo Bel Sito, la aproximativ 16 km nord-est de Vezuviu, au descoperit un schelet uman cuibărit între rădăcinile unui alun. Era femeia. La scurt timp după aceea, au dezgropat alături şi un al doilea schelet (Ep 1)

Credit : National Geographic