Episodul 5

Există multe modalităţi în care un om poate să moară la erupţia unui vulcan, iar o explozie precum cea dezlănţuită de Vezuviu în 1780 î.Hr. oferă un inventar sumbru al aproape tuturor acestora.

"În primele ore ale erupţiei de la Avellino au căzut materiale de acest gen" - a explicat Mastrolorenzo, trântind pe masă două pungi transparente, pline cu material vulcanic, în biroul său din Osservatorio Vesuviano.

Una dintre pungi conţinea o pulbere albă fină, cenuşa care s-a aşternut în zona de căderi vulcanice; cealaltă era plină de roci mici, cu un diametru de cel mult câţiva centimetri. Unele dintre roci erau pietre ponce, pietricele acoperite de bule ca un fagure şi aproape la fel de uşoare ca nişte mingi de ping-pong; altele erau dense şi dure.

"Astea sunt mai uşoare decât apa, plutesc - a spus el, ridicând o piatră ponce. Dar astea - a continuat luând o piatră mai dură -, numite lapili, cădeau cu o viteză de circa 145 km pe oră." Primul indiciu referitor la erupţia din Avellino a Vezuviului a apărut la începutul anilor 1970, când vulcanologii au identificat depozite de piatră ponce sub rămăşiţele din anul 79 d.Hr.

Însă în ultimii ani, Mastrolorenzo, Pappalardo şi colegii lor, analizând totul, de la depozite de cenuşă groase de câţiva metri, vizibile în săpăturile efectuate pentru drumuri, până la felii micronice de cristale vulcanice, examinate la microscopul electronic, au reconstituit evenimentul de la Avellino până în cele mai cumplite detalii.

La unele erupţii sunt scurgeri de lavă care se deplasează cu încetinitorul, în torente cu o grafică picturală. Dar într-un eveniment cum a fost cel din Avellino, coşul vulcanului este atât de înfundat cu dopul de rocă dură, încât este nevoie de o presiune uriaşă acumulată dedesubt, în camera magmatică, pentru a se crea o spărtură spre suprafaţă.

Când acest lucru se întâmplă, violenţa exploziei - boato, care în italiană înseamnă un răget uriaş - proiectează roca lichidă în aer atât de rapid, încât depăşeşte viteza sunetului şi dezlănţuie un boom sonic. În timpul erupţiei de la Avellino, acest boato a însoţit o explozie care a aruncat în stratosferă aproape 100.000 de tone de rocă supraîncinsă, zgură şi cenuşă, pe secundă.

A atins o altitudine de aproximativ 35 km - cam de trei ori altitudinea de croazieră a avioanelor comerciale. Când acest nor incredibil de materiale s-a ridicat, s-a lărgit în partea superioară, căpătând forma - devenită clasică de când Pliniu cel Tânăr a descris-o pentru prima dată într-o scrisoare către istoricul roman Tacit, despre erupţia de mai târziu care a îngropat Pompeiul - de pin-umbrelă, "sigla" erupţiilor de tip plinian.

Vânturile puternice dinspre vest au purtat cea mai mare parte dintre căderile iniţiale înspre nord-est, către Nola şi Avellino, unde depunerile de piatră ponce şi lapili au atins şi 2,5 m înălţime în apropierea vulcanului, în numai câteva ore. Este posibil ca acea coloană de cenuşă să fi plutit în aer până la 12 ore.

Apoi s-a prăbuşit, producând un şir de evenimente apocaliptice, care fac din erupţia pliniană unul dintre dezastrele naturale cele mai ucigătoare de pe Pământ. Când o coloană pliniană se prăbuşeşte, creează un val piroclastic - o avalanşă năvalnică de resturi, încinsă, care loveşte în partea laterală a pantelor unui vulcan. Acest nor dogoritor poate parcurge mai mulţi kilometri, iniţial cu viteză mare.